azi*

*

n-am vrut sa dau cu ochii       

de mine in oglinda.

azi m-am culcat nebun.       

*

Azi m-am trezit nebun.

Azi m-am trezit si m-am crezut nebun.

M-am dus la oglinda sa ma verific.

Am zis c-o fii de la lumina. Si am iesit in lume asa.

*Alternosfera - Arunca-mi "De-o vreme nu mai dorm/Sa nu ma scol nebun"

Despre experienta Cluj.

Cred ca asta urmeaza sa fie printre cele mai concrete si personale postari ale mele :)). Acum e despre omul eu, nu despre artistul eu. Si de fel il ascund bine pe omul eu. Pe aici cel putin, se joaca de-a v-ati ascunselea printre randuri, fara sa se plictiseasca vreodata.

Vara asta am avut ocazia sa traiesc visul studentesc in Cluj. Si aproape ca ma mir si eu ca n-am batut campii o groaza despre asta si pe aici, pentru ca Dumnezeu stie cum am facut capul calendar tuturor cunostintelor. Dar am pus poze in schimb, le gasiti prin arhiva in august-septembrie.
Deci, pe scurt, am ajuns acolo printr-o selectie, dupa ce am trimis o aplicatie pentru un program de vara, organizat de Universitatea Babes-Bolyai (JSU). Am fost acceptata ca student pentru doua saptamani al Facultatii de Teatru si Televiziune. Am facut cursuri, am dat examene.
Am inceput cu asta, continui cu asta, deci:

Cursurile. Dileme noi/raspunsuri noi.
Am aplicat la JSU sectia TTV cu gandul sa mai invat cate ceva despre imagine, film, fotografie, si evident sa ma ajute sa iau o decizie cat mai informata in legatura cu viitoarea mea facultate. Nu bagasem insa deloc partea de teatru in ecuatia mea. Si cum am ajuns acolo, zvonuri peste tot: vor fi cursuri de actorie. Praf si pulbere. Eu am trac, eu nu pot, eu nu joc. Teroare, dat inapoi, impins de la spate, continuat.
Am facut vreo 5 cursuri de actorie in total. Insuficient sa-mi fac o idee, absolut suficient sa raman total fascinata. Ce mi-e clar, e ca n-as putea fi actrita. Nu cred ca sunt suficient de puternica, m-as pierde instant.
Ce se face la cursurile de actorie pentru inceput? Pai jocuri de copii mici. Cel putin asa se vede din exterior. Pasam mingi imaginare, suntem rockeri si ne aruncam in multime, alergam haotici si ne urcam pe pereti, mergem de-a busilea, ne imitam unii pe altii. Da. Copilarii. Nu. Deloc inutile. Imediat ce te-ai implicat, gata, te-au furat cu totul. Joculetele alea sunt despre libertate, despre deschidere, despre "da", despre comunicare si coordonare, despre deconectare si renastere, despre dezlantuire, despre incredere, despre viata. Au fost o groaza de joculete misto. Si la multe dintre ele aveam reactii de pasari care tocmai au parasit pentru prima data colivia: "si chiar avem voie sa facem asta? O.O".
Cel mai mult mi-au placut insa niste exercitii de relaxare si deconectare. Asezat comod, pe podea, iti constientizai existenta, simtind podeaua, propriul corp, auzind zgomotele din jur. Incepea sa ti se spuna apoi o poveste, una care te lua ca un drog daca nu opuneai rezistenta; erau aproape transe, hipnoze. Povestile in care ne transpuneam au fost si ele diferite: de la grau care incolteste, porumb care devine popcorn, la oameni. Si omul nostru, eu, eram undeva in natura, si mergeam. Cautam. Cautam un loc placut, unde sa ma simt in siguranta. Cel mai sigur loc din lume. Si cand il gaseam, ma scufundam cu totul in el. Cel mai safe loc din lume. Uterul. Cand suntem inca nenascuti, si stim ca orice ar fi, vom fi protejati. Si nu avem nicio grija. Acolo ducea drumul. In uter. Te aducea inapoi de fapt. Un proces invers nasterii, care te returna la origini, in starea cea mai pura. Starea de transa, starea ce face posibila transcendenta, starea Dinainte de Tot. Cea Primordiala. Si abia acum mi-am dat seama ca aici ducea de fapt totul. La starea asta. Genul asta de exercitii se fac la inceput la actorie, pentru ca trebuie sa renasti de fiecare data. Si fiecare nastere implica durere. Dar ca sa fii un fir de grau, trebuie sa-l simti de cand incolteste si sa-l urmaresti. Nu poti sa-l iei gata crescut si sa spui ca esti el acum.

Societatea. Dileme vechi/raspunsuri noi.
De mica mi-am dat seama ca e mai mult decat ce vad eu. Am locuit toata viata si inca locuiesc intr-un oras mic si sudic. Ghinion dublu: si restrans si derizoriu. Mama o tot dadea inainte cu teoriile de 'oamenii-sunt-rai-sa-nu-te-increzi-in-ei'. Eu simteam ca undeva e mai mult de atat si ca n-am de ce sa ma resemnez. Am avut momente in care am fost convinsa ca toata vina apartine pe rand naivitatii, optimismului, idealismului meu. Am crezut ca eu sunt de vina ca refuz sa accept o realitate. Dar apoi a fost Clujul. Totul a primit un sens concret. Si oamenii frumosi brusc au existat si altundeva decat in capul meu.
Unii oameni imi reproseaza uneori ca fac exces de sintagma "in lumea mea". Tind sa stabilesc in multe situatii un raport intre lumea mea si lumea exterioara. Intre ce simt si ce vad in jur. Intre cum cred ca ar trebui sa fie si cum e de fapt. Well, in Cluj nu resimteam acut ruptura asta.
Clujul e genul ala de oras in care calci si te simti in siguranta.
Si deschide indiscutabil lista mea de locuri care m-au facut sa nu-mi mai fie frica si m-au ajutat sa cred. Sa cred in oameni fara sa fiu o naiva. Sa continui sa caut, pentru ca scopul exista acolo undeva.


Multumesc frumos Clujeni si Non-Clujeni cunoscuti in Cluj. Ati ajutat un om sa nu fie nebun.


Foto Cluj:
#1 serie foto pentru 'examen'

intamplarea #2

am deschis si eu geamul sa vad stele cazatoare.
am vazut un pescarus si doi lilieci.

*noapte si frig.

intamplarea #1

azi de dimineata, m-am trezit cu un pitic mergand langa mine pe strada.
m-a intrebat daca sunt clasa a 5-a.
cand l-am intrebat de ce vorbeste cu strainii, mi-a spus ca ma cunoaste.
avea ochi...de aia...stii tu. de om frumos.
si era asa micut, incat nici nu auzeam bine ce zice, ca n-ajungea sunetul de la nivelul lui, la al meu, prin viscol.

am zambit tot restul diminetii.



*ma gandeam ca trebuie sa fi aratat foarte haios.
pustiul avea cam o treime din inaltimea mea.
si eram atat de infofoliti amandoi.
iar pentru ca sa priveasca intr-o parte, parea sa isi intoarca tot trunchiul. si el, ca si mine. pentru ca daca si-ar fi miscat doar capul, i s-ar fi deplasat fularul.
faceam amandoi niste miscari din alea ample, ca sa reusim sa stabilim un oarecare contact vizual.
si initial, vazusem ca a aparut langa mine si mergea paralel, dar nu mi-am dat seama de momentul exact cand a inceput sa vorbeasca.
aveam castile in urechi.

Nimeni nu ne-a vazut.

El era mai mare. Si era dragut. Eu eram aia mica cu codite. Sau fetita cu ponei roz. Aveam discutii prostute, dar ne credeam profunzi. El credea ca la mare si la munte nu locuiesc oameni, eu credeam ca toti oamenii sunt romani. El a invatat primul sa isi scrie numele tridimensional, eu am invatat prima sa cant la muzicuta.

______________________________________________

S-a intors de nicaieri. Credeam ca e o fantasma, desprinsa din partituri vechi, uitate si prafuite. Imaterial. Speram sa fie o molie. Una care rontaie trecutul inainte de a trece mai departe. Credeam ca va disparea la urmatoarea clipire. Am strans din ochii si apoi i-am deschis. Fluturele inca era acolo. Pe mana lui. Am ridicat privirea si i-am vazut zambetul. Si am simtit ca se bucura ca sunt aici, ca m-a gasit. I-am intalnit privirea. Credeam ca vede in mine si intelege.

Dar fluturele s-a desprins de pe mana lui, s-a rotit imprejur, apoi s-a oprit pe mana mea. El mi-a luat mana intr-a lui. Si fluturele s-a speriat. A zburat terorizat, haotic, pana mi s-a oprit pe buze. Si inainte sa-mi dau seama, l-am inghitit.

______________________________________________ 

Ziua jucam sah, noaptea adormeam imbratisati. Ziua cantam, noaptea adormeam imbratisati. Ziua gateam, noaptea adormeam imbratisati. Ziua ne uitam la filme, noaptea adormeam imbratisati. Ziua vorbeam la telefon, el de pe canapea iar eu din cada, noaptea adormeam imbratisati.

______________________________________________

E doua si un sfert. Cel putin pe jumatatea asta a patului. Pe cealalta jumatate e doar prea tarziu. Si se simte deja un usor iz de naftalina. Ne petrecuseram in camera asta cam tot timpul. Nu aveam ceasuri, pentru ca nu aveam nevoie. Aici timpul nu avea forma. Traiam singuri, intr-o izolare stabila.

Umbrele erau agatate in cui aici. Pentru ca lumina intra doar pe geamul din baie. Era mult prea slaba. Dar la noi nu era intuneric sau lumina si nici frig sau cald, asa cum nu era nici tarziu sau devreme. Nu exista nimic mai mult decat ceea ce aveam noi si totul functiona dupa un ritm propriu. Ne sincronizam ca doua corpuri despartite prin cine stie ce miscare tragica a hazardului, dar menite sa traiasca intr-o permanenta simbioza.

E doua si un sfert. Nu, nu noaptea. E doua si un sfert dupa amiaza, dar inca refuz sa parasesc patul.

______________________________________________

Colectionarul a prins fluturele cu un gest rapid. Din plasa, l-a transferat apoi cu un gest rapid intr-un borcan, l-a inchis si l-a aruncat in geanta. A continuat sa mearga calm, ignorand complet cum o biata creatura isi dadea ultimele suflari in geanta lui. Facea asta de cativa ani. Aproape ca tapetase un perete intreg cu aripioarele rigide si colorate.

Fotografie/pictura?

Pentru ca trebuie sa-mi reevaluez ocazional motivele, imi pun adesea intrebarea "de ce fotografie?". Mi-am explicat acum ceva vreme de ce arta [vezi aici], dar cum in ultimul timp m-am reatasat si de pictura, incerc sa-mi inteleg exact motivele pentru care totusi fotografia ramane mereu primordiala pentru mine.
In pictura poti face orice. Faci ceva, din nimic. Poti sfida orice reguli, poti inventa chestii noi, poti creea o noua lume.
Fotografia in schimb, este despre frumusetea imediata. Despre ceea ce se afla chiar sub nasul nostru, chestiile pe langa care trecem si pe care nu le vedem. Sunt folosite elemente obiective, reale, care pot insa imbraca intelesuri diverse. Fotografia e o realitate metamorfozata.

Pentru cel care se joaca cu mainile oamenilor.

Nu te-am vazut prea des si nu te-am cunoscut. Stiam insa ca esti acolo, invatand sa schimbi lumea. Stiam ca poti si stiam ca vei ajunge departe. 

Ai vrut sa stii. Ai pus intrebari. Acum ai aflat totul. Ai raspunsuri. Desi, tu schimbai lumea si fara ele.

Eu si tu.

De ceva vreme tot am impulsul de a scrie. Si deschid blogul si il inchid din nou. Am pretentii mari de la mine de obicei. Si daca nu am o idee sau macar un punct de plecare, nu prea incerc sa fac lucruri doar ca sa fie facute. Asta m-a impiedicat deci sa scriu in ultimul timp. Oricum, recunosc ca nu prea stau sa-mi fugaresc ideile prin minte. Uneori ma trezesc in cap cu cate ceva si abia apoi incerc sa ma gandesc cum sa exprim respectiva tema. Iar daca nu e sclipirea initiala, nu incerc sa fortez procesul. Dar aici ma refer doar la textele dubioase si abstracte. Si cam asa sunt majoritatea postarilor mele. Scriu pentru mine. La fel cum si fac poze pentru mine. Nu ma adresez cuiva, iar postarile mele par foarte impersonale uneori. Dar pe cat de nepersonale ar putea parea, pe atat de personale sunt de fapt. Eu sunt subiectul fiecarei scrieri dar totusi nu sunt. Da, totul pleaca de la mine, din experiente reale, si totusi Escape-to-the-Stars e altcineva decat eu cea de zi cu zi. Dar e parte din mine. Ma ascund dupa niste masti, altele la fiecare postare. Dar chipurile conturate s-ar putea sa spuna mai multe despre mine decat as putea spune eu in mod direct. Si nu din datorie pentru cititorii pe care s-ar putea sa-i am totusi, desi, poate spre rusinea mea, niciodata nu vorbesc cu ei...adica voi, ci doar din datorie fata de mine insami, simt nevoia sa scriu.

Deci, ce-am mai facut in ultima perioada? Mi-am redirectionat cautarile. De fapt nu stiu daca exact redirectionat, cat recunoscut ceea ce era deja acolo. De cand eram mica, si pana nu demult, spuneam ca imi doresc sa gasesc o chestie stabila, de care sa ma agat si sa raman in starea aia de echilibru permanent. De o vreme, simt insa nevoia sa ma eliberez si sa zbor. Vreau sa am curajul sa ies din perimetrul de comfort si sa vad oameni diferiti, locuri diferite, situatii. Vreau sa experimentez. Vreau sa-mi iau o dubita hippie si sa ma plimb.
M-am metamorfozat. Probabil ca inca fac asta. Maine, poimaine, cine stie, poate o sa ies din cocon si o sa-mi iau aripile la purtare. De fapt am zburat deja de cateva ori. Mai am doar un pic de lucrat la mentinerea in aer.

Dintre ultimele cugetari ale mele, ar merita mentionate doar vreo doua. M-am convins si eu ca e reala chestia cu “ce nu te omoara te face mai puternic”. Adica din greseli chiar se invata. Portie dubla chiar. La fiecare problema, inveti ceva cand o provoci, si apoi mai inveti ceva cand o rezolvi. Mi s-a intamplat de cateva ori sa schimb cate ceva la mine, sa-mi schimb abordarea cu privire la ceva, sau doar sa constientizez ceva apoi sa ma trezesc in mijlocul confuziei, sa ma conving ca am pierdut cine stie ce parte irecuperabila din mine si sa-mi doresc sa nu fi incercat nimic. Apoi sa ma dezmeticesc, sa ajung unde trebuie si sa-mi dau seama ca de fapt nu am pierdut nimic, ci am evoluat. Trebuie sa te dezorientezi ca sa gasesti noul drum. Si e exact ca in unele dimineti, cand e frig si urat afara, dar doar asa, prin ceata, poti privi soarele in ochi.
Si am mai avut o revelatie: am constientizat existenta griului. Am renuntat la a mai eticheta totul cu alb sau negru si de acum incerc sa vad caile de mijloc. Am vazut mult timp, in gri, doar rutina si banalitate. De asta mi-a placut sa ma joc de-a alesul doar intre alb si negru. Dar nuantele de gri de fapt ne fac oameni diferiti, complicati, frumosi. Avem si binele si raul in noi si nici macar nu trebuie sa alegem dintre ele.

Pentru ca nu mai prevad pentru viitorul apropiat inca o postare in care sa ma adresez unui “tu” concret, si de asemenea pentru ca mai e destul de putin pana se termina anul, va recomand cu caldura rezolutiile de Anul Nou. Da, sunt chestiile alea pe care vi le propuneti, gen “voi fi mai tolerant” sau “nu voi mai uita sa-mi hranesc cainele”. Nu trebuie sa va ghidati dupa ele constant, dar s-ar putea sa ajute si doar faptul ca va ganditi ce va doriti de la voi. Probabil ca unele dintre ele se vor schimba pe parcursul anului, dar scopurile ne pun in miscare. Si chiar daca ne reorientam pe parcurs si nu atingem scopul, drumul in sine e de multe ori mai important decat scopul.

'I won't spend my life confronting the real
What about living without established frontiers?'
'What about casual friends for a couple of miles?'

Recviem.

Calitatile si defectele danseaza
pe muzica unui recviem.
Ele isi schimba locurile si topaie in cerc.
In mijlocul cercului e un foc,
iar deasupra focului sunt eu.

Mi-am fisurat globul de cristal.
Am scos nasul in frig,
iar cand eram deja aproape de hipotermie,
mi-am dat voie sa gresesc.
Si m-am pierdut.

Am incercat sa ma regasesc
in principii vechi,
dar nu mai eram acolo.
Si m-am descoperit aici.
In iminenta pierderii.

Simt caldura,
simt pericolul,
dar nu ma arde inca.
N-am lanturi la maini,
pentru ca mi-am dat voie sa ajung aici.

Etaje.

Se ascundea. Era incuiata in incaperile propriei minti. Mult timp nici nu se apropiase de usa, de obicei prefera sa pastreze un spatiu intre ea si cei de afara. Pretindea ca nu stie cum e acolo si ca nici nu si-ar dori. Dar adevarul era ca fusese rapusa de curiozitate de cateva ori si se uitase prin gaura cheii. Vazuse gri si moarte, adulti grabiti si nepasatori, copii care nici macar nu mai plang. Gasea oamenii respingatori. Stau si consuma soare. Ei ii placea sa asculte noaptea, sa simta intunericul pe piele. Credea ca a vazut totusi culoarea o data. Doi tineri care se imbratisau. Parea ca timpul se oprise in loc si lumea si tot, pentru ei. Parea ca iau in brate nemurirea. Si atunci…atunci a fost prima data cand si-a dorit sa vada cum e afara. Si dintr-un impuls, a ajuns acolo, in mijlocul oamenilor.

Tarziu…

Nu era claustrofoba, dar lifturile nu erau, cu siguranta, printre locurile ei preferate. De cand era copil prefera sa urce cate o suta de trepte doar pentru a evita liftul. Ii dadea o senzatie de nesiguranta maxima, iar ei ii placea sa aiba totul sub control…desi nu avea niciodata, doar se mintea si cu asta. Dar acum nu avea alta solutie. Era ultima ramasa pentru a cobori acolo. O ultima sansa de a cauta. Iar finalitatea era inevitabila. Ori facea ceva, ori se scufunda pentru totdeauna in amorteala, indiferenta si rutina.

A strans din dinti si s-a urcat in lift. Butoanele lipseau. Si isi daduse seama ca nici nu se astepta sa le gaseasca. In schimb era un fel de harta. Desi harta ar fi prea mult spus. Mintea ei era haotica, iar gandurile goneau nebunesc. Doar rareori se oprea cate unul si indraznea sa-i intalneasca privirea. Clar, mintea ei nu ar putea avea o harta. Erau totusi niste pete de culoare, conturate ambiguu. Si stia deja ca ceea ce cauta ea se afla in mijloc. Un contur scrijelit adanc si umplut cu gri. Ramasese urma unei etichete acolo. Nu mai era nevoie de ea oricum. Isi daduse deja seama ca mai fusese aici si alta data. Poate de mai multe ori. Isi aminti si ce trebuia sa faca. A mai fost aici, a mai trecut prin asta. Trebuia sa rezolve inainte ca totul sa se inece in nepasare, inainte sa se acopere cu gri. In teorie ar fi trebuit sa fie mai usor acum, dar nu. Niciodata nu e usor. Doar ca stia la ce sa se astepte. Adica mereu pasii au fost aceeasi: atasamentul, afectiunea, repulsia si aproape ura, dorul si nostalgia, terminandu-se in amorteala insotita de un gol in stomac lasat mereu cand cineva ii spunea numele, sau il vedea online, sau intr-o poza, sau pe strada intamplator… De aici si griul. Stai in pat si nu mai simti. Si nu te mai doare dar ai impresia ca nu mai poti fi fericit vreodata. Si nu mai plangi. Si nu e negru dar parca nu va mai deveni nici alb vreodata. Si ramane ca o murdarie, ca o pata care se intinde. De-ar fi avut un buton de “select all” si apoi “delete”. Dar nu, trebuia sa rascoleasca dupa fiecare urma. Trebuia sa se rascoleasca. Si parca nu putea sa arunce tot.

Si in timp ce incerca sa-si adune gandurile, tulburata de spatiul stramt, liftul o ducea din ce in ce mai jos in maruntaiele propriei fiinte. Acum deja stia clar ce era de facut. Isi formase un fel de algoritm. Mai intai fotografiile aruncate, conversatiile sterse, numarul de telefon pierdut, cadourile arse, prietenii comuni ignorati.

La inceput crezuse ca dupa ce scapa de toate urmele, nu mai ramane nimic in urma si poate pretinde ca nici nu s-a intamplat. Dar mereu ramanea locul gol pe care il descoperise si nu il mai putea ignora. Si mai presus de atat, ramanea constiinta existentei luminii care o facea sa nu se mai resemneze in intuneric. Pentru ca soarele ii parjolise pielea si pentru ca simtise caldura…iar acum isi putea da seama ca ii e frig.

Pietre.

El era mic. Si statea in spatele unui geam. Mare. Si dincolo de geam erau oameni multi. Si el se uita in sus, spre ei. Si ii vedea frumosi. Si buni. Stia ca ei aveau puterea de a schimba lumea. Astepta. Astepta sa creasca si sa participe si el la schimbare. Intre timp spera. Si credea in ei. In cei din afara cupolei de sticla. Cei care puteau.

Dupa o vreme, oamenii mari nu mai pareau atat de mari. El crestea. Si incepuse sa vada cum unii oameni dau cu pietre. Dau unii in altii. Si lui nu-i placea si incepea sa planga si nu intelegea de ce sunt rai.

Apoi pietrele au inceput sa loveasca si cupola lui de sticla. Si l-au lovit si pe el. Si l-a durut. Si s-a simtit tradat. Incerca sa inteleaga ce facuse gresit, de ce incearcau sa il raneasca. El doar crezuse in ei.

Au inceput sa nu-i mai placa oamenii. Nu isi mai dorea sa fie ca ei. Era speriat. Dar nu avea de ales. Convietuia cu ei. Din interiorul cupolei de sticla, acum plina de sparturi si crapaturi. Ii vedea si ii auzea. Il dezgustau.

Iar intr-o zi, geamul s-a spart de tot. Si nu a mai ramas nimic. Nici urme, nici cioburi. Doar cateva taieturi pe care avea grija sa le camufleze bine. S-a trezit printre oameni. Aruncand cu pietre. La fel ca ei.

random thought.

copil, nu mai alerga dupa stele cazatoare. nu poti sa te agati de ele. nu le poti prinde si pastra in buzunar.

despre vise.

~: meh. nu o sa iti stric visele
*: aici acum. spune-mi. visele nu-s vise daca nu sunt stricate.
~: daca sunt stricate devin realitate ? :))
*: intr-un fel. fiind stricate trec oricum intr-un plan concret.
haideeeeeeeeeee
~: unde ?
*: in locul unde se spun chestii direct, fara ocolisuri, sugestii si lacune
~: it's going to take a while for that
probabil si costurile de transport sunt mari
*: hai maaa
e gratis
de fapt plata e optionala. se plateste in dezamagiri uneori. dar e safe.

zburatori.

a venit de nicaieri. de fapt...cred ca de undeva din trecut. il credeam o fantasma, desprinsa din partituri vechi, uitate si prafuite. imaterial. il speram o molie, una care rontaie trecutul inainte de a trece mai departe. credeam ca va disparea la urmatoarea clipire. am strans din ochi si apoi i-am deschis. fluturele inca era acolo. pe mana lui. am ridicat privirea. i-am vazut zambetul. si am simtit sa se bucura ca sunt aici. ca m-a gasit. si i-am intalnit privirea. credeam ca vede in mine si intelege.
dar fluturele s-a desprins de pe mana lui, s-a rotit imprejur, apoi s-a oprit pe mana mea. el mi-a luat mana intr-a lui. si fluturele s-a speriat. a zburat terorizat, haotic, pana mi s-a oprit pe buze. si inainte sa-mi dau seama, l-am inghitit.

cineva a pierdut ceva.

am anunţat pe pagina de facebook o pauză pe perioadă nedeterminată. o perioadă nu mai fac fotografii.

concluzia pare neîntemeiată având în vedere că sunt printre finaliştii LicArt. am participat cu fotografii vechi şi noi, fotografia finalistă fiind făcută în mai 2009:

e una din pozele mele care înca îmi plac mult şi de care sunt mândră. au trecut doi ani şi câteva mii, poate zeci de mii de cadre de atunci si foarte puţine din ele mă încântă la fel de mult ca asta.

deşi consider că am progresat destul de mult în ultima perioadă, se pare că am pierdut ceva. acel ceva al meu care se vede în fotografiile anterioare. simpla bucurie de a suprinde un moment şi a-l apăra în faţa timpului.

înca de când eram foarte mică, nu mult după ce am reuşit să ţin o linguriţă în mână, am vrut să ţin o cameră foto. îl vedeam pe tata şi credeam că întreaga filosofie e să "pui ochişorul acolo". prin clasa a treia am făcut vreo două filme cu un zenit vechi, apoi în clasa a şasea am avut prima mea camera digitala, un benq mic.

m-am bucurat de fotografie atâta timp cât a fost doar a mea. mă simţeam pe mine în fiecare fotografie, erau aproape integral stările mele. mă ascundeam în spatele camerei şi îmi vărsam fiecare trăire acolo. apoi am vrut mai mult. am vrut nu numai să capturez momente, ci să şi creez unele. am vrut să am modele şi şedinţe foto. am început să iau din ce în ce mai serios totul şi mi-am dorit o carieră în domeniu, nevoie prematură de a-mi trasa drumul şi a-mi uni eforturile într-un scop. mi-am făcut griji că nu ştiu nimic despre tehnică şi am avut pretenţii mai mari de la mine. şi m-am luat prea în serios, fiind fixată pe o decizie luată din necesitatea de o oarecare stabilitate. am uitat să o fac doar pentru mine. până când nu m-am mai văzut deloc. v-am văzut doar pe voi în pozele mele.

am decis deci să îmi iau un timp doar pentru mine să reconsider câteva lucruri şi să îmi reamintesc de ce vreau să fac fotografii. în orice caz, pauza nu reprezintă nimic definitiv şi în plus e o pauza doar de la ceea ce numeam "şedinţe foto". continui să mă plimb cu camera după mine, însă refuz să îmi mai gândesc cadrele. cel puţin până îmi reamintesc să le simt.

conceptii.

ma gandeam zilele astea la modul in care mi-au evoluat conceptiile in general.

cand am inceput sa-mi formez unele, credeam in destin, in karma, in menirea pe care o avem fiecare si care ne facea, deci, cumva indispensabili. credeam ca tot ceea ce se intampla e pentru un motiv.

apoi am fost deziluzionata sa realizez ca semnificatia noastra este infima in univers, ca nu putem face nimic care sa marcheze eternitatea, nimic memorabil.

"There seems to be a kind of order in the Universe, in the movement of the stars, and the turning of the Earth and the changing of the seasons, but human life is almost pure chaos." (Katherine Anne Porter/One Tree Hill s.2 ep.6.)

in lipsa unui destin, fiecare isi contureaza drumul cum crede ca e mai bine. binele fiind si el, desigur, relativ. asta ne face sa ne deplasam haotic in directii diferite, sa ne ciocnim, sa ne indepartam, uneori sa mergem paralel unii cu altii, tot ceea ce facem fiind controlat de propria constiinta, de alegerile pe care le facem.

stelele, pamantul, luna, urmeaza cu strictete circuite inchise, predefinite. sunt elemente care echilibreaza universul, incontestabile scuturi impotriva haosului.

fiinta umana beneficiaza de libertatea de a decide. aceeasi libertate care ne face efemeri. eternitatea ar fi, in final, asumarea unei mari responsabilitati, ce presupune respectarea unor rigori. in caz contrar ordinea universului ar putea fi data peste cap, influenta fiind deplina.

Oamenii si Schimbarea.

Oamenii se schimba sau nu? Un raspuns ar pune granite fiintei umane. Omul nu este o unitate de sine statatoare incat sa aiba o serie limitata de reactii si atitudini pe care sa le arate in mod repetat. Omul se arata fiecaruia dintre semeni intr-un mod diferit. Cu fiecare noua persoana, situatie, omul descopera o alta latura. Suntem o sursa inepuizabila de reactii pe care nu le experimentam in totalitate. Si totusi ne schimbam? Suntem noi, aceeasi noi in toate ipostazele. Suntem diferiti pentru fiecare, insa nucleul e acelasi. Toate izvorasc din acelasi loc.
Eu tind sa cred ca oamenii nu se schimba. Depinde doar de situatie ce parte din ei lasa expusa. Suntem o serie de procese si reactii prezente mereu acolo, dar care ies la iveala treptat.

frica de necunoscut.

zilele trecute vorbeam despre fascinatia necunoscutului. modul in care necunoscutul intriga si atrage. dar aspiratia catre necunoscut uneori convietuieste cu teama. teama care nu ne lasa uneori sa incercam sa transformam necunoscutul in cunoscut. si oare nu asta e progresul de fapt: invingerea tuturor temerilor pentru un scop? doar ca uneori pare mai confortabil ca necunoscutul sa ramana necunoscut, lasand locul imaginatiei. in fond, teama de necunoscut se hraneste din cea de dezamagire.

mie, teama de necunoscut imi determina teama de a trece mai departe si de a-mi lasa sufletul descoperit in fata altcuiva. situatiile noi ma sperie si uneori inca incerc sa ma agat de cele vechi cu care am invatat sa ma descurc.

fascinatia necunoscutului.

mereu mi s-a parut plictisitor, comun ceea ce inteleg. in schimb ceea ce n-am inteles, ceea ce nu a fost compatibil cu legile mele m-a revasit, fascinat, atras.

asa a fost si de data asta. mi-ai dat peste cap lumea. mi-ai spart micul glob de cristal si baloanele de sapun. mi-ai daramat castelul si mi-ai furat visele.

ai venit. si ai adus cu tine o canapea in camera mea goala, in care pana atunci fusesera doar trecatori. aveai de gand sa ramai.

mi te injectai in doze mici, dar direct in inima. ai creat obisnuinte si apoi dependente. imi alergai prin vene, dandu-mi furnicaturi. iti placea sa ucizi lent fiecare simtire, lasand urme, rani deschise in care mi te picurai. in final varsai lacrimi sarate pentru a nu ajunge sa ignor durerea datorita obisnuintei.

ai plecat. dar ai lasat canapeaua si un loc gol in urma.