Cred ca asta urmeaza sa fie printre cele mai concrete si personale postari ale mele :)). Acum e despre omul eu, nu despre artistul eu. Si de fel il ascund bine pe omul eu. Pe aici cel putin, se joaca de-a v-ati ascunselea printre randuri, fara sa se plictiseasca vreodata.
Vara asta am avut ocazia sa traiesc visul studentesc in Cluj. Si aproape ca ma mir si eu ca n-am batut campii o groaza despre asta si pe aici, pentru ca Dumnezeu stie cum am facut capul calendar tuturor cunostintelor. Dar am pus poze in schimb, le gasiti prin arhiva in august-septembrie.
Deci, pe scurt, am ajuns acolo printr-o selectie, dupa ce am trimis o aplicatie pentru un program de vara, organizat de Universitatea Babes-Bolyai (JSU). Am fost acceptata ca student pentru doua saptamani al Facultatii de Teatru si Televiziune. Am facut cursuri, am dat examene.
Am inceput cu asta, continui cu asta, deci:
Cursurile. Dileme noi/raspunsuri noi.
Am aplicat la JSU sectia TTV cu gandul sa mai invat cate ceva despre imagine, film, fotografie, si evident sa ma ajute sa iau o decizie cat mai informata in legatura cu viitoarea mea facultate. Nu bagasem insa deloc partea de teatru in ecuatia mea. Si cum am ajuns acolo, zvonuri peste tot: vor fi cursuri de actorie. Praf si pulbere. Eu am trac, eu nu pot, eu nu joc. Teroare, dat inapoi, impins de la spate, continuat.
Am facut vreo 5 cursuri de actorie in total. Insuficient sa-mi fac o idee, absolut suficient sa raman total fascinata. Ce mi-e clar, e ca n-as putea fi actrita. Nu cred ca sunt suficient de puternica, m-as pierde instant.
Ce se face la cursurile de actorie pentru inceput? Pai jocuri de copii mici. Cel putin asa se vede din exterior. Pasam mingi imaginare, suntem rockeri si ne aruncam in multime, alergam haotici si ne urcam pe pereti, mergem de-a busilea, ne imitam unii pe altii. Da. Copilarii. Nu. Deloc inutile. Imediat ce te-ai implicat, gata, te-au furat cu totul. Joculetele alea sunt despre libertate, despre deschidere, despre "da", despre comunicare si coordonare, despre deconectare si renastere, despre dezlantuire, despre incredere, despre viata. Au fost o groaza de joculete misto. Si la multe dintre ele aveam reactii de pasari care tocmai au parasit pentru prima data colivia: "si chiar avem voie sa facem asta? O.O".
Cel mai mult mi-au placut insa niste exercitii de relaxare si deconectare. Asezat comod, pe podea, iti constientizai existenta, simtind podeaua, propriul corp, auzind zgomotele din jur. Incepea sa ti se spuna apoi o poveste, una care te lua ca un drog daca nu opuneai rezistenta; erau aproape transe, hipnoze. Povestile in care ne transpuneam au fost si ele diferite: de la grau care incolteste, porumb care devine popcorn, la oameni. Si omul nostru, eu, eram undeva in natura, si mergeam. Cautam. Cautam un loc placut, unde sa ma simt in siguranta. Cel mai sigur loc din lume. Si cand il gaseam, ma scufundam cu totul in el. Cel mai safe loc din lume. Uterul. Cand suntem inca nenascuti, si stim ca orice ar fi, vom fi protejati. Si nu avem nicio grija. Acolo ducea drumul. In uter. Te aducea inapoi de fapt. Un proces invers nasterii, care te returna la origini, in starea cea mai pura. Starea de transa, starea ce face posibila transcendenta, starea Dinainte de Tot. Cea Primordiala. Si abia acum mi-am dat seama ca aici ducea de fapt totul. La starea asta. Genul asta de exercitii se fac la inceput la actorie, pentru ca trebuie sa renasti de fiecare data. Si fiecare nastere implica durere. Dar ca sa fii un fir de grau, trebuie sa-l simti de cand incolteste si sa-l urmaresti. Nu poti sa-l iei gata crescut si sa spui ca esti el acum.
Societatea. Dileme vechi/raspunsuri noi.
De mica mi-am dat seama ca e mai mult decat ce vad eu. Am locuit toata viata si inca locuiesc intr-un oras mic si sudic. Ghinion dublu: si restrans si derizoriu. Mama o tot dadea inainte cu teoriile de 'oamenii-sunt-rai-sa-nu-te-increzi-in-ei'. Eu simteam ca undeva e mai mult de atat si ca n-am de ce sa ma resemnez. Am avut momente in care am fost convinsa ca toata vina apartine pe rand naivitatii, optimismului, idealismului meu. Am crezut ca eu sunt de vina ca refuz sa accept o realitate. Dar apoi a fost Clujul. Totul a primit un sens concret. Si oamenii frumosi brusc au existat si altundeva decat in capul meu.
Unii oameni imi reproseaza uneori ca fac exces de sintagma "in lumea mea". Tind sa stabilesc in multe situatii un raport intre lumea mea si lumea exterioara. Intre ce simt si ce vad in jur. Intre cum cred ca ar trebui sa fie si cum e de fapt. Well, in Cluj nu resimteam acut ruptura asta.
Clujul e genul ala de oras in care calci si te simti in siguranta.
Si deschide indiscutabil lista mea de locuri care m-au facut sa nu-mi mai fie frica si m-au ajutat sa cred. Sa cred in oameni fara sa fiu o naiva. Sa continui sa caut, pentru ca scopul exista acolo undeva.
Multumesc frumos Clujeni si Non-Clujeni cunoscuti in Cluj. Ati ajutat un om sa nu fie nebun.
Foto Cluj:
#1 serie foto pentru 'examen'
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu