Sunt nici prea scunda, nici prea inalta. Nu stau prea dreapta. Sunt aplecata cumva intr-o pozitie aproape defensiva. De fapt si dorm asa: cu tot corpul incolacit precum fatul in abdomenul mamei. Sunt slaba si cu un aspect aproape bolnavicios, mai ales datorita cearcanelor. Fata imi poarta urmele noptilor nedormite. E palida. Privirea mi-e ca de obicei pierduta, fixata in gol. Probabil nu as observa un tank trecand prin fata mea. Miracol ca n-am provocat vreun accident rutier inca. Totusi, imi e aproape luminoasa privirea, asta in putinele momente cand nu e indreptata hotarat in jos. Poate ca imi place sa imi privesc varfurile tenesilor balansandu-se inainte si inapoi in timp ce merg. Dar de fapt, nici nu prea le observ.
Capul imi atarna stramb pe umerii care se clatina ciudat. Parul imi flutura in toate directiile. Barbia imi este scufundata in esarfa albastra din jurul gatului. Maxilarul mi se misca ritmic si din cand in cand se sparge cate un balon. Mestec total disgratios vreo trei gume a caror aroma s-a terminat demult. Simt insa nevoia sa pocnesc baloanele.
Niciodata nu am stiut ce sa fac cu mainile. De parca nu-mi apartin. In momentele de plictiseala se balangane haotic si se ciocnesc de cate ceva, daramand. Acum zac in buzunare, pipaind dupa butoanele mp3-ului la care ascult muzica mereu. Acelasi player vechi in care protesteaza aceleasi voci indignate.
Picioarele se impletesc intr-un mers impiedicat. Ghiozdanul din spate pare suficient de greu incat sa imi echilibreze mersul. De fapt chiar este. In putinele zile cand nu il am in spate ma simt si mai ametita. Da, in mod normal echilibrul imi este destul de precar si tind sa merg in zig-zag. Ma gandesc daca asa ma simt in tenesi, ce dezastru as fi in pantofii “de domnisoara” la care incearca sa ma corupa mama. Sunt in stare sa ma impiedic de aer.
Sunt imbracata in aceeasi blugi fideli din totdeauna. “Totdeauna” e limitat, desigur, si totusi chiar par sa ii port de o eternitate.
Sunt neatenta. Prea neatenta. Am urme de lovituri, vanatai, taieturi. Cred ca nici macar daca ar rotunji cineva toate colturile mobilei din casa, tot nu as fi mai putin expusa. Am experimentat din toate…pixuri in ochi, lovituri cu capul in toate colturile, cazaturi pe gresie, ace in picior. Acum ca stau sa ma gandesc, probabil ca cel mai mare pericol pentru mine sunt eu insami. Sunt un dezastru pe doua picioare…si alea instabile, de parca mi-ar fi atasate superficial, cu banda adeziva.
Cred ca arat destul de comun, incat sa trec neobservata. Cu siguranta nu sunt persoana dupa care a-i intoarce capul pe strada. Ma topesc intr-un peisaj in care nu ma integrez, camuflandu-ma in superficialitate. Privesc lumea cumva detasat. Fara sa simt vreo legatura cu ea. Fara sa ii apartin. Ma privesc uneori si pe mine detasat. Ca acum.
