Se ascundea. Era incuiata in incaperile propriei minti. Mult timp nici nu se apropiase de usa, de obicei prefera sa pastreze un spatiu intre ea si cei de afara. Pretindea ca nu stie cum e acolo si ca nici nu si-ar dori. Dar adevarul era ca fusese rapusa de curiozitate de cateva ori si se uitase prin gaura cheii. Vazuse gri si moarte, adulti grabiti si nepasatori, copii care nici macar nu mai plang. Gasea oamenii respingatori. Stau si consuma soare. Ei ii placea sa asculte noaptea, sa simta intunericul pe piele. Credea ca a vazut totusi culoarea o data. Doi tineri care se imbratisau. Parea ca timpul se oprise in loc si lumea si tot, pentru ei. Parea ca iau in brate nemurirea. Si atunci…atunci a fost prima data cand si-a dorit sa vada cum e afara. Si dintr-un impuls, a ajuns acolo, in mijlocul oamenilor.
Tarziu…
Nu era claustrofoba, dar lifturile nu erau, cu siguranta, printre locurile ei preferate. De cand era copil prefera sa urce cate o suta de trepte doar pentru a evita liftul. Ii dadea o senzatie de nesiguranta maxima, iar ei ii placea sa aiba totul sub control…desi nu avea niciodata, doar se mintea si cu asta. Dar acum nu avea alta solutie. Era ultima ramasa pentru a cobori acolo. O ultima sansa de a cauta. Iar finalitatea era inevitabila. Ori facea ceva, ori se scufunda pentru totdeauna in amorteala, indiferenta si rutina.
A strans din dinti si s-a urcat in lift. Butoanele lipseau. Si isi daduse seama ca nici nu se astepta sa le gaseasca. In schimb era un fel de harta. Desi harta ar fi prea mult spus. Mintea ei era haotica, iar gandurile goneau nebunesc. Doar rareori se oprea cate unul si indraznea sa-i intalneasca privirea. Clar, mintea ei nu ar putea avea o harta. Erau totusi niste pete de culoare, conturate ambiguu. Si stia deja ca ceea ce cauta ea se afla in mijloc. Un contur scrijelit adanc si umplut cu gri. Ramasese urma unei etichete acolo. Nu mai era nevoie de ea oricum. Isi daduse deja seama ca mai fusese aici si alta data. Poate de mai multe ori. Isi aminti si ce trebuia sa faca. A mai fost aici, a mai trecut prin asta. Trebuia sa rezolve inainte ca totul sa se inece in nepasare, inainte sa se acopere cu gri. In teorie ar fi trebuit sa fie mai usor acum, dar nu. Niciodata nu e usor. Doar ca stia la ce sa se astepte. Adica mereu pasii au fost aceeasi: atasamentul, afectiunea, repulsia si aproape ura, dorul si nostalgia, terminandu-se in amorteala insotita de un gol in stomac lasat mereu cand cineva ii spunea numele, sau il vedea online, sau intr-o poza, sau pe strada intamplator… De aici si griul. Stai in pat si nu mai simti. Si nu te mai doare dar ai impresia ca nu mai poti fi fericit vreodata. Si nu mai plangi. Si nu e negru dar parca nu va mai deveni nici alb vreodata. Si ramane ca o murdarie, ca o pata care se intinde. De-ar fi avut un buton de “select all” si apoi “delete”. Dar nu, trebuia sa rascoleasca dupa fiecare urma. Trebuia sa se rascoleasca. Si parca nu putea sa arunce tot.
Si in timp ce incerca sa-si adune gandurile, tulburata de spatiul stramt, liftul o ducea din ce in ce mai jos in maruntaiele propriei fiinte. Acum deja stia clar ce era de facut. Isi formase un fel de algoritm. Mai intai fotografiile aruncate, conversatiile sterse, numarul de telefon pierdut, cadourile arse, prietenii comuni ignorati.
La inceput crezuse ca dupa ce scapa de toate urmele, nu mai ramane nimic in urma si poate pretinde ca nici nu s-a intamplat. Dar mereu ramanea locul gol pe care il descoperise si nu il mai putea ignora. Si mai presus de atat, ramanea constiinta existentei luminii care o facea sa nu se mai resemneze in intuneric. Pentru ca soarele ii parjolise pielea si pentru ca simtise caldura…iar acum isi putea da seama ca ii e frig.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu