cineva a pierdut ceva.

am anunţat pe pagina de facebook o pauză pe perioadă nedeterminată. o perioadă nu mai fac fotografii.

concluzia pare neîntemeiată având în vedere că sunt printre finaliştii LicArt. am participat cu fotografii vechi şi noi, fotografia finalistă fiind făcută în mai 2009:

e una din pozele mele care înca îmi plac mult şi de care sunt mândră. au trecut doi ani şi câteva mii, poate zeci de mii de cadre de atunci si foarte puţine din ele mă încântă la fel de mult ca asta.

deşi consider că am progresat destul de mult în ultima perioadă, se pare că am pierdut ceva. acel ceva al meu care se vede în fotografiile anterioare. simpla bucurie de a suprinde un moment şi a-l apăra în faţa timpului.

înca de când eram foarte mică, nu mult după ce am reuşit să ţin o linguriţă în mână, am vrut să ţin o cameră foto. îl vedeam pe tata şi credeam că întreaga filosofie e să "pui ochişorul acolo". prin clasa a treia am făcut vreo două filme cu un zenit vechi, apoi în clasa a şasea am avut prima mea camera digitala, un benq mic.

m-am bucurat de fotografie atâta timp cât a fost doar a mea. mă simţeam pe mine în fiecare fotografie, erau aproape integral stările mele. mă ascundeam în spatele camerei şi îmi vărsam fiecare trăire acolo. apoi am vrut mai mult. am vrut nu numai să capturez momente, ci să şi creez unele. am vrut să am modele şi şedinţe foto. am început să iau din ce în ce mai serios totul şi mi-am dorit o carieră în domeniu, nevoie prematură de a-mi trasa drumul şi a-mi uni eforturile într-un scop. mi-am făcut griji că nu ştiu nimic despre tehnică şi am avut pretenţii mai mari de la mine. şi m-am luat prea în serios, fiind fixată pe o decizie luată din necesitatea de o oarecare stabilitate. am uitat să o fac doar pentru mine. până când nu m-am mai văzut deloc. v-am văzut doar pe voi în pozele mele.

am decis deci să îmi iau un timp doar pentru mine să reconsider câteva lucruri şi să îmi reamintesc de ce vreau să fac fotografii. în orice caz, pauza nu reprezintă nimic definitiv şi în plus e o pauza doar de la ceea ce numeam "şedinţe foto". continui să mă plimb cu camera după mine, însă refuz să îmi mai gândesc cadrele. cel puţin până îmi reamintesc să le simt.