(1974)
Werner Herzog
Filmul debuteaza cu o serie de cadre extrem de picturale, pasteluri, dominate cromatic de verde. Verdele este un simbol al nasterii, al sperantei. Pe de o parte este o culoare calma, conturand o stare de echilibru, iar pe de alta parte este o combinatie intre o culoare calda si una rece, o imbinare a contrariilor, determinand astfel un echilibru fragil. Avand o dubla polaritate, verdele simbolizeaza viata si moartea, este imaginea adancimilor si a destinului.
Imediat apoi este introdusa intriga, gasirea unui baiat abandonat care abia putea merge si articula o propozitie. Ulterior reuseste sa spuna ca a fost inchis, de la nastere, in intunericul unei pivnite. Nu mai vazuse pana atunci o fiinta umana, si ramane un mister de unde venea si cum a fost eliberat. De la bun inceput, este conturata clar perceptia lui asupra lumii, fiind capturata esenta intregului film: “Nu auziti urletul ingrozitor care va impresoara peste tot, acela pe care il numiti ‘liniste’?”. Pe fundalul acestor cuvinte, apare imaginea unui lan de grau miscandu-se in bataia vantului care ar putea simboliza atat drumul absolut aleator al fiintei umane prin viata, dar si lipsa unei vointe proprii si conformarea la niste legi superioare sinelui.
Prima impresie pe care ne-o lasa personajul principal, Kaspar, este una extrem de puerila, docila. Gesturile lui sunt necontrolate, necizelate: se scarpina, bea zgomotos. Inca avem de-a face, deci, cu un om al pesterilor. Observam apoi ca este legat, insa ca exista cineva care are grija de el, ii aduce apa si mancare, il invata sa scrie si sa mearga. Fundalul sonor este creat de propriile-i sunete, si la un moment dat de sunetul puternic al unor clopote.
Revin pentru putin timp cadrele in natura cruda, bruta, pentru ca apoi actiunea sa fie mutata intr-un spatiu urban, puternic umanizat. Sunt surprinsi oamenii de la ferestre, cu fetele lipsite de vreo expresie, simpli observatori ce nu par sa manifeste vreun gest altruist fata de Kaspar, ramas singur in strada. Pana la urma este luat si dus intai in inchisoare, apoi cand se observa ca este inofensiv, este lasat in grija unei familii.
Fata lui Kaspar are imprimata o expresie faciala fixa. Doar fruntea ii este uneori incordata, iar ochii ii sunt larg deschisi, totu
l adunandu-se intr-o mirare, o curiozitate permanenta, expresie care nu se schimba nici macar in momentul in care atinge focul si lacrimile incep sa-i brazdeze obrajii. Semnificativa este de asemenea scena in care ia bebelusul familiei in brate si pentru a doua oara incepe sa planga spunandu-i mamei „Mama, sunt atat de strain de toate”. Acesta este momentul in care Kaspar pare sa-si constientizeze pentru prima oara diferentele si incapacitatea de adaptare, intr-o lume de care a fost ascuns multa vreme. Desi o numeste pe femeie „mama”, el nu simte vreo conexiune cu mediul descoperit, sau cu persoanele din jur. Se simte incompatibil cu aceasta lume, strain, ca si cum ar fi doar suprapus, si nu integrat in acest peisaj.
Comunitatea decide ca intretinerea lui Kaspar reprezinta o cheltuiala mare, el neaducand vreun beneficiu, astfel ca este trimis la circ si expus impreuna cu alti ‚ciudati’. Se prezinta astfel, natura umana scufundata in aparenta, dominata de nevoile materiale, care tinde sa dea la o parte tot ceea ce nu intelege. Kaspar este pentru ei o curiozitate a naturii, un obiect de fascinatie, caruia ii este refuzata integrarea in societate.
El da dovada de o puternica sensibilitate artistica: cand face cunostinta cu muzica este adanc tulburat si afirma ca o simte puternic in inima.
Desi este lipsit de fundament, de constiinta unor trasaturi obiective ale realitatii, Kaspar este capabil sa emita teorii, sa faca rationamente. Incepe astfel sa refuze teoriile impuse de ceilalti, de exemplu in scena in care preotii incearca sa il convinga sa-si insuseasca credinta, el afirma ca nu isi poate inchipui ca Dumnezeu a creat totul din nimic. Ii place astfel sa afle, sa puna intrebari.
Scena in care isi priveste reflexia in apa si apoi o tulbura sugereaza o resimtire acuta a singuratatii, neintelegerea rostului propriei existente („Senzatia mea este ca venirea mea pe aceasta lume a fost o teribila greseala!”, „in mine nu musteste altceva decat viata mea!”) . Constientizeaza de asemenea modul in care este marginalizat de ceilalti, tratat ca un obiect de studiu, fiindu-i vanat fiecare gest („Oamenii de aici sunt niste lupi pentru mine!”), ajungand pana in stadiul in care ii lipseste pivnita si afirma ca acolo era mai bine decat afara.
Viziunea lui asupra mortii, aflate in varful unui munte inconjurat de ceata, pe care urca oameni, este asemanata cu o procesiune, nefiind vazuta neaparat ca o finalitate.
Povestea ce ii precede moartea, este o evocare a desertului, gandul la departare, fascinatia produsa de un taram necunoscut. Povestea caravanei ce merge prin desert reprezinta o existenta dusa mai presus de cele sase simturi, o incredere pusa in propria intuitie, ce intrece increderea in alegerile comune ale celor din jur. Lipsa unei finalitati a povestii ar putea exprima credinta ca viata actuala este doar un drum, care nu este incheiat definitiv de moarte.
Moare, fiind injunghiat de un strain, iar la autopsie se stabileste existenta unor anomalii la nivelul sistemului nervos. Creierul ii este supradezvoltat, insa emisfera stanga este micsorata. Astfel se explica dominanta aptitudinilor sale artistice, ratiunii afective in detrimentul ratiunii logice, dar si usurinta lui de a invata.
Schimbarea cadrului, trecerea de la spatiul verde al naturii salbatice la cel civilizat al orasului, al pavajelor si caselor, reprezinta o alterare, o supunere si o personalizare a spatiului, o introducere a artificialului, un fel de cizelare care se incearca a fi aplicata si asupra lui Kaspar. Peisajele verzi care totusi sunt strecurate din cand in cand pe toata durata filmului reprezinta spatiul salbatic ramas intact, o reintoarcere permanenta la instinctele primare, simbolizand diferentele lui Kaspar, libertatea lui de gandire, latura ramasa bruta, necorupta de normele societatii. El, desi invata, evolueaza printre oameni, incepe sa-si contureze niste conceptii proprii, neurmand mersul majoritatii.
Desi oamenii din comunitate sunt aparent extrem de altruisti, bunavointa lor este provocata pe de-o parte de curiozitate si pe de alta parte de teama. Prefera sa-l tina sub propria lupa, ca pe un obiect de studiu, din curiozitate, dar si pentru ca ii constientizeaza potentialul si incearca sa-l limiteze, nu-l lasa sa-si depeseasca conditia, primindu-l in comunitatea lor, fara a-l lasa totusi sa se integreze vreodata.
Cazul lui Kaspar este astfel unul de inadaptare, refuzul conformarii la normele unei societati care nu face altceva decat sa respinga ceea ce este diferit, ceea ce nu cunoaste. Povestea aminteste oarecum de Mitul pesterii, al lui Platon, intrebarea care vine fiind: cine a trait de fapt intr-o pestera? Kaspar? Sau toti ceilalti,care nu reusesc sa se descatuseze de prejudecati?
Filmul se termina cu unul din medicii care s-a ocupat de autopsia lui Kaspar spunand „In sfarsit, avem o explicatie a acestui om atat de ciudat. Si nimeni nu va mai descoperi niciodata asa ceva.”. Aceasta afirmatie rezuma intreaga viziune a comunitatii asupra lui Kaspar, pe care l-au analizat, l-au tratat tot timpul ca pe un cobai, un experiment. In final, ei cred ca au reusit sa il descifreze printr-un diagnostic. Lipsa de compasiune si justitie este rezumata si in titlul original al filmului "Every man for himself and God against them all".
Generalizand, filmul ar putea fi o poveste a intregii omeniri, care trece prin viata fara sa inteleaga scopul, incearcand sa se adapteze, dar fara a reusi de fapt vreodata.
Bibliografie:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu