El era mic. Si statea in spatele unui geam. Mare. Si dincolo de geam erau oameni multi. Si el se uita in sus, spre ei. Si ii vedea frumosi. Si buni. Stia ca ei aveau puterea de a schimba lumea. Astepta. Astepta sa creasca si sa participe si el la schimbare. Intre timp spera. Si credea in ei. In cei din afara cupolei de sticla. Cei care puteau.
Dupa o vreme, oamenii mari nu mai pareau atat de mari. El crestea. Si incepuse sa vada cum unii oameni dau cu pietre. Dau unii in altii. Si lui nu-i placea si incepea sa planga si nu intelegea de ce sunt rai.
Apoi pietrele au inceput sa loveasca si cupola lui de sticla. Si l-au lovit si pe el. Si l-a durut. Si s-a simtit tradat. Incerca sa inteleaga ce facuse gresit, de ce incearcau sa il raneasca. El doar crezuse in ei.
Au inceput sa nu-i mai placa oamenii. Nu isi mai dorea sa fie ca ei. Era speriat. Dar nu avea de ales. Convietuia cu ei. Din interiorul cupolei de sticla, acum plina de sparturi si crapaturi. Ii vedea si ii auzea. Il dezgustau.
Iar intr-o zi, geamul s-a spart de tot. Si nu a mai ramas nimic. Nici urme, nici cioburi. Doar cateva taieturi pe care avea grija sa le camufleze bine. S-a trezit printre oameni. Aruncand cu pietre. La fel ca ei.
